The Hardest Day

The Hardest Day
Parte a Bătăliei Angliei din timpul
celui de-al Doilea Război Mondial

Junkers Ju 87 Stuka mai înainte de prăbușire. Subofițerii August Dann și Erich Kohl au murit în urma prăbușirii avionului
Informații generale
Perioadă18 august 1940
LocSudul Angliei și Canalul Mânecii
RezultatNeconcludent
Rata pierderilor au fost mai mică la britanci
dar ridicată pentru ambele tabere.
Beligeranți
Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord Regatul UnitGermania Nazistă Germania Nazistă
Conducători
Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord Hugh Dowding
Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord Keith Park
Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord Trafford Leigh-Mallory
Germania Nazistă Hermann Göring
Germania Nazistă Albert Kesselring
Germania Nazistă Hugo Sperrle
Pierderi
27[1] 34 avioane de vânătoare distruse [2]
39 de avioane de vânătoare avariate [2]
29 aparate de zbor distruse la sol[2]
din care opt de vânătoare [3]
23 de avioane avariate la sol[2]
10 piloți uciși[4]
8 răniți ușor[4]
11 răniți grav[4]
69[2]–71[1] avioane distruse
31 avioane avariate[2]
94 piloți uciși[5]
40 de piloți luați prizonieri[5]
25 răniți[5]

The Hardest Day (Ziua cea mai grea)[2] este numele care a fost atribuit unei bătălii aeriene a celui de-al Doilea Război Mondial din timpul Bătăliei Angliei, care a avut loc pe 18 august 1940 și care a implicat Luftwaffe și Royal Air Force (RAF).

În iunie 1940 Aliații fuseseră înfrânți în Europa Occidentală și Scandinavia. În loc să cadă la înțelegere cu Germania Nazistă, britanicii au ales să respingă orice propunere de negociere ceea ce l-a făcut pe Adolf Hitler să ordone conceperea unor planuri pentru invadarea Regatului Unit de către Wehrmacht – Weisung Nr. 16 über die Vorbereitung einer Landungsoperation gegen England (Directiva nr. 16 cu prinvire la pregătirile pentru operațiunea de debarcare împotriva Angliei).[6]

Invazia a primit numele de cod Leul de Mare (Unternehmen Seelöwe). Mai înainte de începerea efectivă a invaziei terestre, germanii aveau nevoie de cucerirea supremației sau măcar a superiorității aeriene. Luftwaffe avea sarcina să distrugă RAF, care nu trebuia să mai aibă capacitatea să atace flota de invazie sau să sprijine Royal Navy. Hitler a ordonat Reichsmarschallului Hermann Göring și Oberkommando der Luftwaffe să înceapă pregătirile pentru o operațiune aeriană de amploare.

Principalul obiectiv al germanilor era distrugerea RAF Fighter Command. Distrugerea aviației de vânătoare britanice le-ar fi permis germanilor să cucerească superioritatea aeriană. În iulie 1940, Luftwaffe a declanșat operațiunea militară de distrugere a RAF. De-a lungul lunii iulie și la începutul lunii august, germanii au atacat convoaiele din Canalul Mânecii și, doar ocazional, aeroporturile RAF. Pe 13 august, germanii au declanșat un atac împotriva aeroporturilor RAF – Adlertag (Ziua Vulturului). Eșecurile înregistrate în timpul Zilei Vulturului nu i-au descurajat pe germani să continue raidurile împotriva infrastructurii RAF.

Pe 18 august 1940, Luftwaffe a făcut un efort de amploare pentru distrugerea Fighter Command. Luptele aeriene care au avut loc în această zi au fost printre cele mai mari ale acelor vremuri. Ambele tabere au suferit pierderi grele. Piloții britanici au obținut o victorie copleșitoare în luptele aeriene din acea zi, cu un raport de 2:1 al avioanelor doborâte.[2] Germanii au reușit însă să distrugă la sol mai multe avioane RAF, dintre care cel puțin șase avioane de vânătoare, ceea ce a echilibrat într-un fel volumul pierderilor celor două tabere. După data de 18 august au mai avut loc numeroase lupte aeriene cu pierderi grele, dar pierderile suferite de cele două tabere în această zi au fost mai mari decât cele suferite de-a lungul oricărei alte zile din timpul campaniei, mai mari decât cele din 15 septembrie 1940 („Battle of Britain Day”), considerată apogeul campaniei. Din toate aceste motive, luptele aeriene din ziua de 18 august aveau să fie numite mai târziu The Hardest Day.

  1. ^ a b Addison and Crang 2000, p. 59.
  2. ^ a b c d e f g h Bungay 2000, p. 231.
  3. ^ Franks 1997, pp. 59–60.
  4. ^ a b c Price 2010, p. 228.
  5. ^ a b c Price 2010, p. 226.
  6. ^ Trevor-Roper 2004, pp. 74–79.

© MMXXIII Rich X Search. We shall prevail. All rights reserved. Rich X Search